Cu cât se apropie mai mult începutul campaniei pentru locale, PD-L pune mai tare tunurile pe PNL. Este normal şi chiar aştept cu interes o bătălie dură între cele două partide. Cu toate acestea, au început să apară prin presă tot felul de trucuri murdare, zvonistică şi scenarită, din care se pare că nu reuşim să ieşim. Fiecare campanie electorală este doar un prilej pentru partide să cotrobăie prin lenjeria adversarilor. Măcar de şi-ar spăla-o pe cea proprie. Cel mai recent exemplu a fost tirada lui Boc împotriva lui Tăriceanu şi a [presupusului] pact PNL-PSD. În mai multe rânduri, liderul democrat-liberalilor a acuzat conducerea Partidului Naţional Liberal că încheie protocoale secrete cu PSD, tr[dându-l şi pe Traian Băsescu şi „electoratul de dreapta”. Nu înţeleg de ce exact este atât de frustrat Boc pe trădarea electoratului de dreapta, el ar trebui să fie mai interesat de electoratul său.

În încheierea unui discurs, Stolojan a dat să adauge: „Dacă în continuare cred în valorile liberale, dacă în continuare cred în valoriale Alianţei Dreptate şi Adevăr atunci trebuie să vină împreună cu noi în PD-L.” Iarăşi repet, nu înţeleg de ce face apel PD-L la liberalism, fiind un partid de stânga. Faptul ca au înglobat aripa PNL care s-a transformat în PDL nu schimbă cu nimic faptul că odată cu fuziunea cu PD, Stolojan şi grupul său au fost asimiliaţi complet şi nu putem vorbi de vreo ideologie comună.

În aceste atacuri observ două probleme mari. Primul este că Boc nu are nici un drept să acuze PNL-ul de a face alianţe cu PSD, „inamicii din 2004”, când partidul condus de el tocmai a semnat o alianţă cu aceştia, dar şi cu PRM, în Mureş, pentru susţinerea unui candidat comun. Această duplicitate nu dă bine. Nu vreau să-mi imaginez ce-o să iasă din acest „triunghi roşu”, PSD-PRM-PD-L. Parcă acum câteva săptămâni, Gheorghe Flutur numea un posibil parteneriat la locale între PD-L şi PSD ca fiind „puseuri ale lui Mircea Geoană”. Ce fac procentele din oameni.

Întorcându-ne în cealaltă tabără, nu pot să-mi explic ce este în mintea PNL-ului. Uneori par că vor cu tot dinadinsul să piardă. Eu, ca parte a electoratului de dreapta, am voie să-l critic pe Tăriceanu pentru protocoale cu stânga. Un partid ca PD-L are voie să încheie astfel de acorduri, aparţinând aceluiaşi spectru politic, însă PNL mă obligă să-i dau dreptate lui Fukuyama când a zis că ideologiile au murit. Nu mai există nici un fel de coerenţă. Nu mă deranjează faptul că vor să rămână la putere; adică, acesta e rolul unui partid. Eu îl votez în speranţa că vor folosi toate pârghiile necesare să ajungă la putere şi să-şi implementeze deciziile. Mă deranjează în schimb compromisurile pe care le fac, trădându-şi propria „cartă”. Nu zic că negocierea şi compromisul nu sunt importante în politică. În orice stat normal, stânga negociază cu dreapta, pentru că scopul este guvernarea, nu câştigarea punctelor în sondaje şi alegeri ca să arate cine e mai tare. Nu poţi însă să zici, cu jumătate de gură, că PSD este un partid corupt ca apoi să te foloseşti de acei corupţi ca să învingi.

O ultimă supărare faţă de această pre-campanie a fost una surprinzătoare. Azi dimineaţă, la sfârşitul unui seminar, profesorul ne întreabă dacă n-am vrea să lucrăm într-o campanie electorală. Ne-a asigurat că treaba este serioasă şi pe bani. La întrebarea „despre ce partid e vorba”, a dat-o din colţ în colţ, spunând că este încă secret. Dacă ne interesează, să ne lăsăm adresa de email. El o fi o curvă politică, dar mă întristează faptul că ne crede şi pe noi la fel. De fapt, ne-a crezut pe bună-dreptate, deoarece s-au găsit destui doritori. Nu ştiu despre ce partid o fi vorba, poate chiar unul pe care l-aş simpatiza în mod normal, dar acest gen de „recrutare” este revoltătoare. Mai ales într-o astfel de facultate, care se presupune că promovează spiritul critic, obiectivitatea şi etica politică. Păcat că trăiesc în România şi nu pot să am grijă de el astfel încât să nu mai calce niciodată în spatele vreunei catedre universitare.

Dacă pre-campania propriu-zisă nici măcăr nu a început încă, se anunţă o luptă interesantă şi cu nimic mai onestă decât până în prezent. Nu e loc de fair-play în politică, la fel cum nu e loc de aşa ceva niciunde. Fair-play-ul este un concept inventat pentru „veşnicii perdanţi”.

Train Ungureanu este un om fără caracter. În ediţia electronică a Cotidianului, acesta scrie un articol intitulat, umoristic, „Post liber la Ministerul celor ce fac Afaceri in Exterior”, referindu-se desigur la proaspăta demisie a lui Cioroianu din funcţia de Ministru de Externe. Ignorând acest joc de cuvinte neinspirat şi tras de păr, eu personal cred că Ungureanu îşi depune CV-ul în ziar pentru postul de ministru. Nu înţeleg de unde vine această supărare a lui pe Minister, atâta timp cât acum câteva luni era foarte entuziasmat că i s-a propus să conducă ambasada de la Londra. În acelaşi timp, Ungureanu contestă calificarea profesională a lui Cioroianu, despre care zice că e un „eseist, autor de istorie în sens strict editorial, înamorat de bine şi de imaginea binelui în revistele bine” (articol complet aici; eu mi-am permis doar să adaug diacritice pentru că, se pare, jurnaliştii de la Cotidianul nu stau atât de bine la acest capitol). Nu ştiu cât drept are domnul Ungureanu să conteste cuiva calităţile ministeriale, atâta timp cât el – un simplu jurnalist cu Filologia în spate – nici măcar nu a primit avizul din partea premierului pentru postul vânat la Londra. De unde, probabil, şi supărarea care-i alimentează declaraţiile bombastice de dezgust la adresa instituţiei.

Nu contest faptul că Cioroianu a fost o ruşine, contest doar dreptul altor ruşini – la fel de mari – să-şi dea cu părerea pe această temă, fiind mai abitir cu musca pe căciulă. Unii îl scot pe Ungureanu ca fiind un mare jurnalist. Eu văd foarte multe cuvinte pompoase fără substanţă. Este clasicul fenomen Patapievici. Pe lângă discursurile siderale, concentrate de cele mai multe ori pe ideea „orientalismului” românesc, TRU (cum este alintat de fani) produce unele concluzii devastatoare pentru un om de [presupusă] cultură. Astfel, Crulic „a fost lăsat să se stingă într-un spital din Polonia pentru că era cetăţean român”. Propun un joc: identificaţi de câte stereotipuri, derapaje logice şi sindromuri medicale dă dovada Ungureanu într-o singură propoziţie. Aştept răspunsurile voastre. Eu o să menţionez doar 3, unu din fiecare categorie.

Veşnica incompetenţă a autorităţilor române.

Mania persecuţiei, care îl face pe Ungureanu să creadă că românul a murit din cauza cetăţeniei sale. Desigur, întreaga lume complotează la încetinirea noastră din avântul multilateral dezvoltat şi îşi propune să ne elimine – unul câte unul.

Lăsat? Lăsat de cine? A fost lăsat de către polonezi să moară pentru că era român? Atunci de ce dai vine pe autorităţile române, măi Traiane, dacă polonezii sunt criminali. Sau a fost lăsat să moară de către români pentru că era român? Nici măcar nu încerc să-mi explic ce vrea să înseamne asta!

George Bernard Shaw a spus odată că ziarele au o mare dificultate în a face diferenţa între un accident de bicicletă şi colapsul civilizaţiei. Eu cred că mai degraba ştiu cum să transforme orice accident de bicicletă în colapsul civilizaţiei.

Se pare că la mine ştirile ajung mai încet; aceasta are deja cam două săptămâni, dar de câteva zile sunt asaltat pe mail şi pe messenger de către fani spontani ai artei care au aflat ca Saatchi Gallery l-au depunctat pe Brâncuşi din topul lor al celor mai buni artişti ai secolului XX, în urma unui val de voturi venite din România. Finul critic din mine s-a sesizat asupra a două probleme în toata debandada asta mediatică. În nici o ordine specifică, iată-le:

Unu. Ce mai e şi prostia asta, topul celor mai bun artişti ai secolului XX? Stabilit de cine? Oameni cu acces la internet? Mă aşteptam la mai mult de la Saatchi şi sunt dezamăgit că au picat în această veche capcană a votului popular. Din această cauză şi consider că dacă Saatchi ar fi vrut cu adevarat să fie kosher, ar fi numit acest top altfel. De exemplu „Topul celor mai populari artişti ai secolul XX”, sau „Topul lui Pablo Picasso” Aşa mai merge. Pentru că devine deja plictisitor acest Picasso, o fi fost el bun – ceea ce nu neg – dar am impresia că e cam singurul artist de care multă lume a auzit. În afară de gotici şi emo, care probabil l-au votat pe Dali – pentru că e mai profund. Slavă cerului cu Brancuşi, care opune rezistenţă. Asta mă aduce la a doua nedumerire.

Doi. De când sunt românii aşa mari amatori de artă? Noi avem una şi bună cu Eminescu şi ocazional cineva îşi mai aduce aminte că a trăit un anume Enescu. Asta în perioada Festivalului. Nici pe vremea lui însuşi Brâncuşi lucrurile nu stăteau mai bine, motiv pentru care s-a şi cărat în Franţa şi a creat acolo (cam ca Ionesco, alt fiu adoptiv al folclorului nostru patriotic). Dar se ştie că geniile sunt apreciate abia după ce sucombă, aşa că nu trebuie să ne mire cum de l-am redescoperit pe Brâncuşi acum. Pe lângă patriotismul artistic, românii mai au un avantaj: sunt dependeţi de Yahoo! Messenger. Acest program generează aproximativ 1 miliard de accesări lunar, ceea ce la 7 milioane de români cu internet, e ceva. Ceva mare. Suntem una din cele mai logoreice naţii din Europa. Cel puţin când vine vorba despre e-life. Continuând. Folosind forţa secolului XXI pentru a stabili învingătorul secolului XX; românii au adus spam-ul pe noi culmi. O campanie electronică barbară l-a ridicat într-o singură zi pe Brâncuşi de pe un respectabil loc 30 (or something) pe locul 1. Instinctul patriotic s-a trezit subit şi românaşii noştrii electronici au lăsat meciurile de Counter-Strike şi 4chan-ul câteva secunde pentru a aduce un omagiu tipului care a ridicat stâlpul ăla în Târgu-Jiu, de apare în manualul de a 10-a. Super.

Cred că problema poate fi rezumată simplu. S-a votat pe capete de la noi din ţară de l-am adus pe locul 1. Celelalte ţări nu au făcut aşa, pentru că, probabil, ei se simt mai siguri pe ei şi nu au nevoie să-şi sufle singuri trompeta la fiecare paradă. Sunt siguri că alţii le vor recunoaşte meritele. Noi, în schimb, suntem de părere că Dumnezeu îi ajută pe cei care se ajută singuri. Şi iaca cum, din exces de zel, rămânem şi bătuţi şi cu voturile luate. M-am luptat mult cu mine însumi ca să nu fiu vulgar.

Iniţial nu am vrut să mă leg de acest subiect, dar frenezia mediatică care a însoţit evenimentul m-a călcat pe nervi ca de obicei. Am mai vorbit într-un articol de presa sentenţioasă din România, care pare că ştie mai bine decât toata lumea cum „ar trebui” să fie şi în loc să relateze evenimente, îşi dau cu părerea într-un mod jalnic. Se pare că am o fixaţie pe jurnalism şi calitatea lui îndoielnică aşa că ma voi lăsa purtat de val.

Articolul din presă la care mă refer îl puteţi găsi aici

Pe scurt, pe bulevardul Kiseleff, în preajma trecerii coloanei oficiale a primului ministru, o studentă din Republica Moldova este călcată de o maşină, la o viteză destul de mare. Locul era împânzit de poliţişti care dirijau traficul, iar la scurt timp după accident o gloată tâmpă a început să facă scandal că de ce poliţiştii nu o ajută pe fată. Acelaşi motiv a fost preluat de presă, care scot organele de poliţe ca vinovate de moartei studentei. Presa consideră că poliţiştii ar fi trebuit să intervină, să-i ofere primul ajutor, sau în cel mai rău caz s-o ducă la un spital aflat în apropiere, în loc să-şi facă datoria şi să cheme Salvarea. Da, Poliţiştii nu şi-au făcut datoria. Ar fi trebuit să degajeze locul de toţi acei gură-cască şi mai ales de presă, care filmau acel om cum moare. Dar trecând peste. Trecem şi peste comentariile jurnaliştilor de la Antena 3, fiinţe cel puţin sinistre, care nu-şi merită numele de „oameni”. Nu înţeleg cum pot să doarmă noapte după toate lucrile oribile pe care le fac.

Pentru cei care nu cunosc, primul ajutor înseamnă manevre de resurscitare sau bandajare a rănilor, oprirea hemoragiei, etc. Acea fată era victima unui accident de circulaţie la mare viteză şi suferea de politraumatisme. Nu era nici o rană de bandajat atâta timp cât ea sângera intern. În acelaşi timp, avea puls, deci orice manevră de resurscitare era inutilă şi chiar în condiţiile în care o astfel de manevra ar fi fost necesară, era neindicată atâta timp cât puteau să-i înfigă coastele în inimă şi game over. Cât despre transport, dacă avea coloana fracturată se ajungea la acelaşi rezultat. În cel mai „fericit” caz, tot rămânea paralizată pe viaţă.

Medicina nu este o ştiinţă pe care o prinde oricine, uitându-se la televizor. Se face şcoală grea pentru asta şi să pretinzi astfel de cunoştinţe de la un poliţist – al cărui rol este paza şi protecţia – înseamnă să fii foarte naiv. Acei oameni ai legii şi-au făcut treaba ca la carte şi nu s-au băgat în treburi pe care nu le stăpânesc, făcând mai mult rău. Primul lucru pe care l-au făcut medicii când au ajuns la faţa locului a fost s-o intubze pe fată, adica să-i bage un tub pe gât ca să poate respira. Această manevră a fost „primul ajutor”, adică ceva ce poliţiştii nu aveau cum să facă de capul lor.

Acestea fiind spuse, rămâne întrebarea cum a fost călcată acea fata, chiar pe trecerea de pietoni? Având în vedere că traficul era controlat de poliţişti, culorile semaforului devin secundare. Ca participant la trafic, urmăreşti semnalele agenţilor de circulaţie. Odată ce aceştia au oprit traficul, fac un pas în stradă şi le fac semne pietonilor să traverseze. Având în vedere ca maşina care a lovit-o pe studentă nu a trecut în prealabil şi peste un poliţist, putem deduce că traficul nu era oprit şi victima a traversat neregulamentar.

Q.E.D.

]]> http://blogdedreapta.wordpress.com/2008/04/05/sinistii-moralisti/feed/ spacedk http://blogdedreapta.wordpress.com/2008/04/03/posibilele-viitoare-foste-republici-iugoslave-ale-macedoniei/ http://blogdedreapta.wordpress.com/2008/04/03/posibilele-viitoare-foste-republici-iugoslave-ale-macedoniei/#comments Thu, 03 Apr 2008 21:48:14 +0000 spacedk http://blogdedreapta.wordpress.com/?p=5

În urma deciziei de a nu include Macedonia pe lista ţărilor ce urmează să adere la NATO, jurnaliştii acestei ţări prezenţi la o conferinţă de presă ţinută de secretarul NATO Jaap de Hoop Scheffer s-au ridicat şi au părăsit sala în semn de protest. În numele întregului glob ţin să-i anunţ pe aceştia că protestul lor a fost notat şi… nu prea ne afectează.

De ce nu este primită Macedonia în NATO? Din cauza unei dispute asupra numelui acestei foste republici Iugoslave între guvernul de la Skopje şi Grecia, aceasta din urmă considerând că numele „Macedonia” face parte din patrimoniul statului elen încă de pe vremea lui Alexandru cel Mare. Pare o situaţie comică, puţin absurdă şi în orice caz nedemnă de competenţele NATO, dar nu este deloc aşa. Unii au considerat că Alianţa şantajează în acest fel Macedonia, condiţionând aderarea prin rezolvarea conflictului cu Grecia. Să nu uităm însă cum Uniunea Europeană a condiţionat aderarea Croaţiei, forţând acest stat să-l extrădeze pe criminalul de război Ante Gotovina dacă dorea continuarea negocierilor. Acest „şantaj” a fost însă acceptat de opinia publică internaţională deoarce, nu?, toată lumea urăşte criminalii de război. Justiţia trebuie servită şi în cazul Macedoniei însă, care foloseşte abuziv un nume care aparţine de drept patrimoniului cultural grec, iar dacă acest fapt presupune condiţionari sau şantaj, atunci fie.

Ca să înţelegem însă de partea cui stă cu adevărat dreptatea, trebuie să facem o scurtă incursiune în istoria FYROM – denumirea oficială a fostei republici Iugoslave – şi a provinciei elene Macedonia. De dragul conversaţiei voi folosi aceste două nume de aici încolo: FYROM şi Macedonia.

Macedonia este o provincie istorică a statului grec şi acoperă marea parte a fostului regat macedonean (în proporţie de peste 50%), locul de naştere al celebrului Alexandru cel Mare. Derulând rapid prin câteva milenii, odată cu crearea statelor moderne – şi mai exact, odată cu crearea Federaţiei Iugoslave de către tovarăşul Tito, din rămăşiţele fostului Regat Iugoslav – Republica Socialistă Macedonia a ocupat o mică porţiune din Regatul lui Alexandru. Populaţia stabilită aici a fost una slavă –populaţii migratoare prin excelenţă – de unde şi numele dat de greci culturii şi limbii FYROM: slavomacedoneană. Din punctul de vedere al continuităţii istorice, nu se poate spune că există vreo legătură între regatul lui Alexandru şi slavii care ocupă azi acel spaţiu, cu toate încercările istoricilor slavomacedoneni de a crea un „mit al descălecării”. Ca să stabilim clar această problemă este de ajuns să menţionăm că populaţiile slave, ale căror descendenţi tocmai au părăsit ţara noastră dupa ce NATO le-a închis uşa în nas – s-au stabilit în regiune undeva prin secolul VI, era noastră, folosindu-se de destrămarea Imperiului Bizantin ca pe o invitaţie pentru parazitat. Macedonia în schimb este populată şi astăzi, ca acum peste 2800 de ani, de greci, aceştia fiind atestaţi istoric cu mult înaintea secolului VIII î.Hr..

Oare cine are dreptul de a folosi acest nume? O să vă las să trageţi singuri concluziile. Ba nu, de fapt o sa-mi impun punctul de vedere vehement: Grecia!

Reîntorcându-ne în zilele noastre, ONU – după ce s-a comportat atât de caracteristic de prost, prin soluţionarea cazului Republicii Macedonia şi impunerea numelui de FYROM ca mai apoi să accepte purtarea de discuţii cu acest stat sub numele de Macedonia – a venit cu o soluţie pentru rezolvarea crizei. Cinci soluţii ca să fiu mai exact: Republica Democrată Macedonia, Republica Constituţională Macedonia, Republica Independentă Macedonia, Republica Macedoniei de Sus şi Republica Macedonia Nouă. Toate cinci nume absolut infecte, de altfel. Nu acest lucru mi-a atras atenţia ci faptul că atâta timp cât numele Macedonia este „luat”, ONU le oferă cinci variante asemănătoare. Ştiţi cine mai practică o asemenea politică?

Veniţi-vă-n fire.

M-am hotărât să scriu acest articol într-un acces de furie faţă de tot ce înseamnă jurnalism şi presă românească. Şi când zic tot, o zic cu vehemenţă. Ştiu, toate generalizările sunt false, după cum se zice, iar aceasta nu-şi propune să fie o excepţie, dar limita şi-a atins apogeul, ca să fiu mai plastic. Partea aceea a presei care nu se ocupă cu denaturarea adevărului şi populismul ieftin nu face nimic ca să oprească proliferarea acestui gen de jurnalism, iar acest lucru este poate chiar mai trist.

Fie că este vorba despre probleme sociale, fie că este vorba despre probleme economice, religioase, politice, sau ce mai vreţi, există un jurnalist-specialist, gata să dea sentinţe, gata să hotărască cine moare şi cine trăieşte. Faptul ca majoritatea acestor oameni au mari probleme în a scrie şi a vorbi corect limba română nu îi opreşte să-şi dea cu părerea pe marginea tuturor subiectelor. Cazul de astăzi nu face excepţie. Reîntorcându-ne la vorbele de duh ale lui Adrian Năstase, cu adevărat trăim în două Românii: cea reală, pe care majoritatea oamenilor o ignoră şi cea pictată de jurnalişti, pe care majoritatea oamenilor o înghit.

În România reală, 50 de frustraţi se găsesc să închirieze un depozit cu o lună înaintea summit-ului NATO, iar astăzi se duc să-şi ia în stăpânire „casa conspirativă”. Cu toate că, în principiu, erau toţi cu actele în regulă, paznicul halei le interzice accesul deoarece încercau să introducă în incintă materiale inflamabile. Tinerii aceştia, de diverse naţionalităţi, se înfurie şi îl agresează pe paznic. Urmează un apel la forţele de ordine, care se sesizează şi vin să-i ridice pe „protestatarii de duminică”. Nu sunt arestaţi, ci escortaţi la secţiile de poliţie pentru identificare. Toţi, cu excepţia unuia, sunt eliberaţi, cel reţinut fiind în continuare sub investigaţie pentru atacul asupra paznicului.

În România Jurnalistică, în schimb, lucrurile stau radical diferit. Cei 50 de frustraţi sunt 50 de tineri care suportă abuzurile forţelor de ordine, care dau buzna peste ei şi îi arestează fără nici un motiv. Atât. Vedeţi, această Românie este mai simplă, mai uşor de digerat şi se potriveşte noţiunii noastre asupra autorităţilor şi anume că sunt incompetente. Urmează ore în şir de dezbateri pe tema libertăţii de expresie şi a drepturilor cetăţeneşti. Ignorând faptul că „paşnicii” protestatari au luat un om la bătaie şi acest lucru este, în sine, de ajuns pentru a fi arestaţi (ceea ce, oricum, nu s-a întâmplat), libertatea de expresie nu este, nu trebuie să fie, şi cu puţin noroc, nu va fi niciodată un drept în faţa căruia să se încline alte libertăţi şi drepturi. Trăim într-o epocă în care oamenii se aruncă în aer pentru idealuri străine lor şi trăim într-un oraş care, în momentul de faţă, este cel mai fierbinte punct din Europa, reunind şefii unora din cele mai importante state de pe glob. La fiecare reuniune G8 sau NATO, mii (în unele cazuri chiar zeci de mii) de oameni se iau la bătaie cu forţele de ordine, forţaţi probabil subliminal de Marile Corporaţii.

Pacifismul în acţiune

Oameni mor, oameni sunt răniţi, bunuri publice sunt distruse şi pentru ce? Pentru a umple timpul unor copii răsfăţaţi şi cu o viziune bolnavă asupra lumii. În astfel de cazuri, libertatea cuvântului îşi pierde prioritatea şi Siguranţa primează. Din fericire, în cazul acestui summit nu am avut astfel de probleme, dar personal prefer ca 50 de astfel de copii să fie arestaţi decât să risc siguranţa altora. Şi orice s-ar zice, oamenii aceştia numai paşnici nu aveau de gând să fie.

Orice demonstraţie de protest trebuie să fie legală, înregistrată şi aprobată, demonstraţiile spontane nu-şi au locul în societate, şi acest principiu al siguranţei presupune că în astfel de momente, manifestaţiile sunt un pericol. Aşa că să-şi ia libertatea de expresie, să şi-o pună-n bagaje pe undeva, şi să se întoarcă acasă.

Cineva m-a întrebat de ce îi numesc “frustraţi”. Sunt oare, cu adevărat, sentenţios la rându-mi? Frustraţi pentru ca iau în piept lumea, pornind de la premise false, se joacă cu focul şi se joacă pe socoteala altora. Dacă dansezi cu Diavolul, aştepţi să se termine melodia. Dacă vor să fie anti-NATO, să se pregătească ca şi NATO să fie anti-ei. De ce au trimis atâtea trupe pe capul lor? Pentru că o merită. Frustraţi? Da. Se folosesc de violenţă pentru că este singurul limbaj pe care-l înţeleg. Vocabularul lor intră pe o pancartă. Frustraţi? Da. Violenţa este ultimul refugiu al incompetenţilor.

(Notă: acest articol a fost publicat iniţial pe acest blog, un proiect derulat în cadrul Olimpiadelor Comunicării)