Posibilele Viitoare Foste Republici Iugoslave ale Macedoniei

În urma deciziei de a nu include Macedonia pe lista ţărilor ce urmează să adere la NATO, jurnaliştii acestei ţări prezenţi la o conferinţă de presă ţinută de secretarul NATO Jaap de Hoop Scheffer s-au ridicat şi au părăsit sala în semn de protest. În numele întregului glob ţin să-i anunţ pe aceştia că protestul lor a fost notat şi… nu prea ne afectează.

De ce nu este primită Macedonia în NATO? Din cauza unei dispute asupra numelui acestei foste republici Iugoslave între guvernul de la Skopje şi Grecia, aceasta din urmă considerând că numele „Macedonia” face parte din patrimoniul statului elen încă de pe vremea lui Alexandru cel Mare. Pare o situaţie comică, puţin absurdă şi în orice caz nedemnă de competenţele NATO, dar nu este deloc aşa. Unii au considerat că Alianţa şantajează în acest fel Macedonia, condiţionând aderarea prin rezolvarea conflictului cu Grecia. Să nu uităm însă cum Uniunea Europeană a condiţionat aderarea Croaţiei, forţând acest stat să-l extrădeze pe criminalul de război Ante Gotovina dacă dorea continuarea negocierilor. Acest „şantaj” a fost însă acceptat de opinia publică internaţională deoarce, nu?, toată lumea urăşte criminalii de război. Justiţia trebuie servită şi în cazul Macedoniei însă, care foloseşte abuziv un nume care aparţine de drept patrimoniului cultural grec, iar dacă acest fapt presupune condiţionari sau şantaj, atunci fie.

Ca să înţelegem însă de partea cui stă cu adevărat dreptatea, trebuie să facem o scurtă incursiune în istoria FYROM – denumirea oficială a fostei republici Iugoslave – şi a provinciei elene Macedonia. De dragul conversaţiei voi folosi aceste două nume de aici încolo: FYROM şi Macedonia.

Macedonia este o provincie istorică a statului grec şi acoperă marea parte a fostului regat macedonean (în proporţie de peste 50%), locul de naştere al celebrului Alexandru cel Mare. Derulând rapid prin câteva milenii, odată cu crearea statelor moderne – şi mai exact, odată cu crearea Federaţiei Iugoslave de către tovarăşul Tito, din rămăşiţele fostului Regat Iugoslav – Republica Socialistă Macedonia a ocupat o mică porţiune din Regatul lui Alexandru. Populaţia stabilită aici a fost una slavă –populaţii migratoare prin excelenţă – de unde şi numele dat de greci culturii şi limbii FYROM: slavomacedoneană. Din punctul de vedere al continuităţii istorice, nu se poate spune că există vreo legătură între regatul lui Alexandru şi slavii care ocupă azi acel spaţiu, cu toate încercările istoricilor slavomacedoneni de a crea un „mit al descălecării”. Ca să stabilim clar această problemă este de ajuns să menţionăm că populaţiile slave, ale căror descendenţi tocmai au părăsit ţara noastră dupa ce NATO le-a închis uşa în nas – s-au stabilit în regiune undeva prin secolul VI, era noastră, folosindu-se de destrămarea Imperiului Bizantin ca pe o invitaţie pentru parazitat. Macedonia în schimb este populată şi astăzi, ca acum peste 2800 de ani, de greci, aceştia fiind atestaţi istoric cu mult înaintea secolului VIII î.Hr..

Oare cine are dreptul de a folosi acest nume? O să vă las să trageţi singuri concluziile. Ba nu, de fapt o sa-mi impun punctul de vedere vehement: Grecia!

Reîntorcându-ne în zilele noastre, ONU – după ce s-a comportat atât de caracteristic de prost, prin soluţionarea cazului Republicii Macedonia şi impunerea numelui de FYROM ca mai apoi să accepte purtarea de discuţii cu acest stat sub numele de Macedonia – a venit cu o soluţie pentru rezolvarea crizei. Cinci soluţii ca să fiu mai exact: Republica Democrată Macedonia, Republica Constituţională Macedonia, Republica Independentă Macedonia, Republica Macedoniei de Sus şi Republica Macedonia Nouă. Toate cinci nume absolut infecte, de altfel. Nu acest lucru mi-a atras atenţia ci faptul că atâta timp cât numele Macedonia este „luat”, ONU le oferă cinci variante asemănătoare. Ştiţi cine mai practică o asemenea politică?

Veniţi-vă-n fire.

Constrângerea cuvântului, vă rog!

M-am hotărât să scriu acest articol într-un acces de furie faţă de tot ce înseamnă jurnalism şi presă românească. Şi când zic tot, o zic cu vehemenţă. Ştiu, toate generalizările sunt false, după cum se zice, iar aceasta nu-şi propune să fie o excepţie, dar limita şi-a atins apogeul, ca să fiu mai plastic. Partea aceea a presei care nu se ocupă cu denaturarea adevărului şi populismul ieftin nu face nimic ca să oprească proliferarea acestui gen de jurnalism, iar acest lucru este poate chiar mai trist.

 

Fie că este vorba despre probleme sociale, fie că este vorba despre probleme economice, religioase, politice, sau ce mai vreţi, există un jurnalist-specialist, gata să dea sentinţe, gata să hotărască cine moare şi cine trăieşte. Faptul ca majoritatea acestor oameni au mari probleme în a scrie şi a vorbi corect limba română nu îi opreşte să-şi dea cu părerea pe marginea tuturor subiectelor. Cazul de astăzi nu face excepţie. Reîntorcându-ne la vorbele de duh ale lui Adrian Năstase, cu adevărat trăim în două Românii: cea reală, pe care majoritatea oamenilor o ignoră şi cea pictată de jurnalişti, pe care majoritatea oamenilor o înghit.

În România reală, 50 de frustraţi se găsesc să închirieze un depozit cu o lună înaintea summit-ului NATO, iar astăzi se duc să-şi ia în stăpânire „casa conspirativă”. Cu toate că, în principiu, erau toţi cu actele în regulă, paznicul halei le interzice accesul deoarece încercau să introducă în incintă materiale inflamabile. Tinerii aceştia, de diverse naţionalităţi, se înfurie şi îl agresează pe paznic. Urmează un apel la forţele de ordine, care se sesizează şi vin să-i ridice pe „protestatarii de duminică”. Nu sunt arestaţi, ci escortaţi la secţiile de poliţie pentru identificare. Toţi, cu excepţia unuia, sunt eliberaţi, cel reţinut fiind în continuare sub investigaţie pentru atacul asupra paznicului.

În România Jurnalistică, în schimb, lucrurile stau radical diferit. Cei 50 de frustraţi sunt 50 de tineri care suportă abuzurile forţelor de ordine, care dau buzna peste ei şi îi arestează fără nici un motiv. Atât. Vedeţi, această Românie este mai simplă, mai uşor de digerat şi se potriveşte noţiunii noastre asupra autorităţilor şi anume că sunt incompetente. Urmează ore în şir de dezbateri pe tema libertăţii de expresie şi a drepturilor cetăţeneşti. Ignorând faptul că „paşnicii” protestatari au luat un om la bătaie şi acest lucru este, în sine, de ajuns pentru a fi arestaţi (ceea ce, oricum, nu s-a întâmplat), libertatea de expresie nu este, nu trebuie să fie, şi cu puţin noroc, nu va fi niciodată un drept în faţa căruia să se încline alte libertăţi şi drepturi. Trăim într-o epocă în care oamenii se aruncă în aer pentru idealuri străine lor şi trăim într-un oraş care, în momentul de faţă, este cel mai fierbinte punct din Europa, reunind şefii unora din cele mai importante state de pe glob. La fiecare reuniune G8 sau NATO, mii (în unele cazuri chiar zeci de mii) de oameni se iau la bătaie cu forţele de ordine, forţaţi probabil subliminal de Marile Corporaţii.

 

Pacifismul în acţiune

 

Oameni mor, oameni sunt răniţi, bunuri publice sunt distruse şi pentru ce? Pentru a umple timpul unor copii răsfăţaţi şi cu o viziune bolnavă asupra lumii. În astfel de cazuri, libertatea cuvântului îşi pierde prioritatea şi Siguranţa primează. Din fericire, în cazul acestui summit nu am avut astfel de probleme, dar personal prefer ca 50 de astfel de copii să fie arestaţi decât să risc siguranţa altora. Şi orice s-ar zice, oamenii aceştia numai paşnici nu aveau de gând să fie.

Orice demonstraţie de protest trebuie să fie legală, înregistrată şi aprobată, demonstraţiile spontane nu-şi au locul în societate, şi acest principiu al siguranţei presupune că în astfel de momente, manifestaţiile sunt un pericol. Aşa că să-şi ia libertatea de expresie, să şi-o pună-n bagaje pe undeva, şi să se întoarcă acasă.

 

Cineva m-a întrebat de ce îi numesc “frustraţi”. Sunt oare, cu adevărat, sentenţios la rându-mi? Frustraţi pentru ca iau în piept lumea, pornind de la premise false, se joacă cu focul şi se joacă pe socoteala altora. Dacă dansezi cu Diavolul, aştepţi să se termine melodia. Dacă vor să fie anti-NATO, să se pregătească ca şi NATO să fie anti-ei. De ce au trimis atâtea trupe pe capul lor? Pentru că o merită. Frustraţi? Da. Se folosesc de violenţă pentru că este singurul limbaj pe care-l înţeleg. Vocabularul lor intră pe o pancartă. Frustraţi? Da. Violenţa este ultimul refugiu al incompetenţilor.

 

(Notă: acest articol a fost publicat iniţial pe acest blog, un proiect derulat în cadrul Olimpiadelor Comunicării)